Despre Activismul pe Internet, Ignoranță și Învățare

Subtil și fără a-mi irosi prea multe gânduri, apăs butonul de Unsubscribe din dreptul prietenilor de pe Facebook care în mod frecvent postează, învăluit în nervi moralizatori, probleme curente din lume. Fac asta chiar dacă sunt de acord cu adevărurile prezentate de ei. Oricât de adevărate ar fi aceste adevăruri, nu-mi convine să-mi sară la beregată.

Înțeleg de ce fac asta. Am făcut-o și eu.

Ignoranța – despre pescuitul excesiv, despre defrișări fără sfârșit, despre câinii vagabonzi, despre vaccinuri – poate fi extrem de dăunătoare și e de înțeles că se vrea reducerea ei.

Unii oameni au capacitatea de a arăta lumii problemele din jur cu o delicată grijă, pe un ton diplomatic – avem cu toții de învățat de la acești oameni. Totuși, cei mai mulți folosesc un ton nesănătos de dispreț, de superioritate. Condamnă pe ceilalți, blamându-i că greșesc neștiind, în loc să le arate, să le explice, să-i ajute să nu mai „greșească neștiind”. Privește la orice postare cu problematici asupra mediului, copiilor, sănătății, oricare, și vei vedea că e adversarială.

E firesc să învinovățești oamenii pentru ignoranța lor.

Ignoranța, dacă într-adevăr asta este, nu e ceva pentru care oamenii să fie învinovățiți pe bună dreptate. Oare putem fi învinovățiți pentru ceva ce nu putem înțelege, pentru ceva ce nu ne-a fost explicat, pentru ceva a cărui însemnătate nu o pricepem?

Ignoranța nu se vede pe ea însăși. Când încerci să corectezi ignoranța unuia, e tare ușor să uiți că tu, la rândul tău, ești ignorant, în moduri pe care nu le poți ști. 

Oricine ai fi, ar trebui să recunoști că sunt o mulțime de lucruri pe care nu le știi, și nu știi că nu le știi. Nici unul dintre noi nu e lipsit de ignoranță.

În încercările noastre de a reduce ignoranța în alții, ar fi mai eficient să îi privim ca pe niște companioni de studiu decât ca pe niște oameni care trebuiesc învinovățiți.

Vorba dulce mult aduce. 

Cel mai prost mod de a învăța pe cineva ceva e să-l împovărezi cu judecata morală. Prin asta îi furi libertatea de a fi de acord, iar în unele cazuri chiar îl întorci împotriva „adevărului” pe care i-l prezinți. Replicând asta cu mase mari de oameni îți reduci șansele de a-i face receptivi la „adevărul” prezentat de tine. Chiar dacă e adevărat, când arunci cu el în oameni, mai degrabă va ricoșa în loc să se lipească.

A învăța înseamnă se te desprinzi de o convingere actuală, iar persoana care învață are nevoie să fie într-o stare de receptivitate.

A schimba părerea oamenilor e o treabă delicată. Orice semn de dispreț din partea ta față de părerea lor îi va închide, îi va pune în defensivă, mințile lor se vor închide până se vor simți din nou în siguranță. În orice circumstanță, în momentul în care o discuție îl pune pe interlocutor în defensivă, șansa lui de a învăța ceva dispare.

Această delicatețe esențială învățatului e periclitată de frustrarea noastră cu acele convingeri prin care vedem ignoranța.

E atât de ușor să te înfurie proasta informare asupra defrișărilor, a mitei sau a dezastrului din spitale… Furia e reacția cea mai simplă și cea mai distructivă. Și prin ea ajungi să încolțești oamenii și să-i faci să se simtă prost; asta nu e altceva decât zgomot emoțional.

 Intenția de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă ceva e opusul împungerii moralizatoare.

Sentimentul de „a avea dreptate” este extrem de atrăgător pentru oameni. Pe cât de bine te simți când ai dreptate, pe atât de prost te simți când nu ai. Sentimentul ăsta nu prea are de-a face cu faptul că e sau nu susținută factic „dreptatea” noastră, de asta poate sfârșitul omeniei din noi.

O dată ce omul devine obișuit să aibă dreptate, devine mai important pentru el să aibă dreptate decât a avea cu adevărat dreptate.

Și urmează interminabile discuții în contradictoriu despre banalități sau chestiuni importante. Gândește-te puțin, în aceste debate-uri nu se caută ca celălalt să aibă o părere validă, deșteaptă, în urma căreia să devenim o idee mai inteligenți, ci dimpotrivă, vrem ca celălalt să spună numai prostii astfel încât noi să părem inteligenți. Ne dorim ca ei să spună prostii, aberații, mai mult decât ne dorim să învățăm ceva din asta.

.

Dacă ai greși, ți-ai dori să ți se spună asta? Cei care răspund cu da, cu voce tare sau aprobând ușor cu capul, cu siguranță ar vrea să li se spună în privat, cu un ton relaxat, înțelegător. Nu-i ușor lucru.

Nu-i ușor să alungi tentația de a-i face pe oameni să vadă că greșesc. Nu-s as la asta. Chiar pe parcursul acestei postări m-am luptat cu furia, s-o reprim pe cât posibil din calea cuvintelor mele, s-o țin în afara acestei bucăți de scriitură. Până la urmă, scopul ei e să „vindec” de-un anume fel de ignoranță.

De fiecare dată e teren instabil, un fel de nisip mișcător pentru că nu ai cu ce începe decât cu o convingere personală importantă: „Știu ceva ce tu nu știi, un adevăr pe care tu nu-l cunoști, dar pe care ți-l voi oferi”. Oricât de pragmatică am încercat să mă mențin pe parcursul rândurilor acestea, sunt convinsă că se vede unde sunt orbită de propria-mi ignoranță.

Cred că am dreptate (altfel nu m-aș fi apucat să scriu aproape mia de cuvinte pe tema asta), dar este foarte posibil să fiu ignorantă într-un fel pe care nu-l știu.

Omul cât trăiește, învață. 

Adevărata Dragoste

Viorile leagănă frunzele salcâmilor din curte; ploaia le-a spălat de praful pe care, nu multele mașini ce vizitează strada îl ridică, pregătindu-le de vizita stelelor, sfioase de vreo două nopți. Spectacol grandios a pregătit furtuna ce și-a adus pe scenă dintre cei mai de nădejde nori, acompaniați de un vânt sănătos și fulgere ispititoare până la răbufnirea tunetelor.

Ai simțit căldura pământului după ploaie, cum iese ca un abur împăciutor între sus și jos?

dc088b44e4ff01ef02d5485ecd5d8211

Ieri mi-a fost reamintită însemnătatea dragostei, de-un suflet scump cu zâmbet cald. Azi mi-am amitit că mi se amintise iarăși acum 12 zile când ea, una dintre dragostele mele pure, și-a recunoscut dragostea-i pentru cel ce o va face fericită până la adânci bătrâneți și pe care-l va iubi, cum doar ea poate, până cosițele-i vor deveni argintii, cum vor fi și firele din barba lui.

Povestea lor, deși „învechită”, abia acum începe; zâmbesc în pacea dată de iubirea lor. S-au găsit și regăsit și s-au ales. Alegerea asta, comună, consimțită, e hrana zilelor și nopților ce vor să vină. E pacea și lumina ce, separat au simțit-o, și împreună au găsit-o.

Căci trăim singuri până găsim pe cel fără de care nu putem trăi.

Nu-s fan al nunților, nici nu cred că voi deveni vreodată, dar dincolo de lume, de mâncăruri alese, de dans studiat și mult alcool pe mese, e ea, Iubirea lor. A lor în fața tuturor; inspirație ori sursă de invidii, o cresc după legile lor, nescrise în vreo carte, dar pulsândă sub dorințe de o viață, împlinite acum pe viață.

82e022771a6bbca0214baff87e8666a3

Dansul frunzelor de salcâm s-a liniștit. Verdele străluciror se lăfăie acum în soare. După furtuni nebune, cu ploi ce-au inundat orașul, e soare și apusul e departe. Furtuna e doar o amintire.

Cadoul meu minuscul, cuvintele-mi pe-o foaie, izvorăște din dragostea cea pură pentru dragostea adevărată.

Să vă iubiți curat, frumos și cu credință, tu în el și el în tine, voi în doi; să creșteți în iubire.

Sonet CLXXXIII – Vasile Voiculescu

Un sonet pentru adevărata dragoste

Mereu cerșim vieții ani mai mulți, așa-n neștire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Și încă nu-nțelegem că fără de iubire
Se vestejește Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul șubred să-și tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheață și-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine și m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând și ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aș scula din moarte ca să alerg la tine.

Cea Mai Frumoasă Dimineață

Lumina zorilor de vară petrecute pe dealul meu se joacă printe gene dis-de-dimineață până mă face să clipesc și să-mi scutur visele de sub pleoape; mă trezesc înfășurată în brațele lui. Gem ușor de plăcere în căldura protectoare a corpului său, până simt răcoarea care începe brusc de la jumătatea gambei stângi ce se odihnește deasupra păturii subțiri.

În iarbă

Ah… e vară. Ușor, mă rotesc până-i găsesc zulufii întunecoși lunecându-i pe frunte; degetele mele deja se împletesc cu ele, descoperind câte un pic din pielea albă și cufundată în vis. Parcă-i tot mai cald sub pătură, mă gândesc dezgolindu-mi piciorul drept până aproape de coapsă. Nu mă satur să-i privesc chipul, trec minute și raze de soare și eu tot am treabă cu zulufii aceia, cu parfumul discret ce-i învăluie pielea; și-l sărut, la început ușor cu buze ca aripi de fluture tânăr, apoi, prinzând curaj și forță, mă fac simțită până se trezește.

Un ochi, apoi al doilea; stângul și apoi dreptul. Imediat fața i se luminează în zâmbet și eu iau foc. Brațele se strâng mai tare în jurul meu și după un scurt sunet gutural mă sărută de parcă doar așa s-ar asigura că eu sunt acolo și nu vreun abur din visele dimineții.

Lumina dimineților petrecute pe dealul lui e întârziată de niște draperii grele și întunecoase. Rar mă trezesc prima acolo, doar când vreun examen sau două urmează să-mi populeze ziua; de cele mai multe ori sunt trezită de săruturi mici și răcoroase și de-o privire care îmi dă foc, de mângâieri și respirație pe ceafă, de răsuflare care mă inhalează. De el.

Doi

18 săptămâni de zile și nopți și 19 zile de luni de cea mai frumoasă dimineață. Și-i abia vară.

Fotografii – Paula Gecan

Floarea Călătoare

 

Dimineața era veselă chiar dacă începuse cu un pic de plâns din nori; fix asta le-a făcut deliciul melcilor – în fiecare dimineață sar printre ei, printre mari și printre mici, că părăsesc verdele răcoros al ierbii pentru cafeniul-cenușiu al potecii.

Ziceam, dimineața era veselă; soarele se distra suflându-și vântul peste pui de nori abia spălați pe ochi. Micul dejun stătea uitat în frigider căci Enele meu drag s-a dat greu dus de pe perna mea. Și am ieșit, mână în mână, să sărim peste melci și să coborâm de pe deal.

 

Roses

Pe parbrizul mașinii stătea o floare de grădină cu trei capete; era roz și parfumată, parcă puțin obosită de la călătoria ei din grădină pe parbrizul mașinii mele. Am zâmbit înainte să pot înțelege ce vedeam și buzele mi s-au mișcat în interogație tot înainte să pricep la ce priveam.

„Tu?” – ”Nu…”

Am întins mâna și am eliberat-o de sub ștergătorul ce-o ținea la vedere. Am luat-o cu mine în vale și am tratat-o ca pe o entitate demnă de toată vânzoleala pe care, nebănuit, o provocase. Era înainte de weekend.

Azi e uscată, dar amintirea ei rămâne, la fel ca gestul acelui misterios care a vrut să-mi înveselească ziua și mai tare.

Osmoză

Two

Am sentimentul acela

- fără să știu cum, de ce ori de unde -

sentimentul acela care mă dezbracă

de complexitate

și mai ales

de mândrie;

- Nu l-am avut prea des. -

se simte ca o apropiere fantastică

una care face ca

mâna ta,

cea cu care mi-ai cuprins genunchiul,

să fie mâna mea;

sentimentul acela de apropiere

supraomenească

care închide și sărută ochii tăi

de Noapte bună

atunci când somnul mă cuprinde

pe mine.

Love Silhouette

Ecoul Amintirilor

amintire

Îi povestisem ei despre seara aceea din mijlocul săptămânii, ca de la suflet, la suflet; sufletele au nevoie de suflete, nu doar de corpuri care să le plimbe.

Mi-o și imaginam zâmbind pe când tasta. Îmi zicea…

- Hei… Eu zic că sufletele frumoase merită așa momente. Pur și simplu pentru că acele suflete fac viața în sine mai frumoasă. Acele suflete fac lumea mai frumoasă.

- Vezi tu, aici e minunea: sufletele acestea știu să facă lumea mai frumoasă din instinct și din responsabilitatea dictată de conștiința lor, de cele mai multe ori în detrimentul fericirii lor. Și e ok, sunt împăcate cu ideea, pentru că oricum, o fac natural. Însă când ajung ele însele să trăiască sclipiri de fericire… e… înnebunitor. Pentru că e nou ori uitat… și au privire de copil al cărui suflet e pe cale să ilumineze tot în jur din entuziasm pur.

Acum două seri am plâns…

- De fericire?

- De-un fel de fericire, amestecată cu nostalgie și încă ceva ce nu am putut denumi, ceva familiar, dar totuși cumva necunoscut, parcă desprins din altă viață. Mi-a spus că i-ar fi plăcut mult să mă fi cunoscut bunicii. Și apoi s-a oferit să mi-i arate; am acceptat bucuroasă. A venit dintr-o cameră cu un album foto, unul făcut de bunicii lui pentru el. Pe prima pagină era o scrisoare. De la ei pentru el…

Așa iubire răzbătea din vorbele acelea, înscrise frumos într-o caligrafie îngrijită…

- Ce moment trebuie să fi fost pentru tine… mi se ridică pielea pe mine.

- Apoi poze… cu el de când era kiduț mic, mic. Cu părinți, bunici, mătuși, unchi, verișoare, căței și jucării…

Eu nu mai am bunici…

- Ți-a dat o parte din el…

- Și așa m-au năvălit amintirile… ca o hoardă de tătari. M-am luptat cu lacrimile… oh, din răsputeri. Dar poate și vinul a conspirat…

Mi-a dat… îmi dă în fiecare zi. Uitasem cum se simte asta.

- Foarte frumos. Foarte Frumos! Chiar mă bucur pentru tine. Mă repet.

- E frumos, la fel el. Nu știu ce-i mai frumos, din cât mi-a dat să văd până acum – chipul cu ochii aceia mari, când verzi, când cafenii, a căror expresie nu o înțelegeam la început, poticnindu-mă în a o citi, dar pe care când am înțeles-o, am simțit cum se desprind raze din mine și urcă, urcă, urcă… cu suflet cu tot – ori chipul lui din suflet, copilăros și la a 15-a privire, dar pe care-l descopăr tot mai responsabil, matur și hotărât…

Îmi amintise de iubirea străbunilor, într-o formă neîntinată de individualitate și de egocentrismul atât de pregnant al zilelor noastre.

Îmi amintise de iubirea pentru niște suflete pe care nu le-am întâlnit vreodată, dar care s-a desprins din imaginile alb-negru de prin anii 90.

Îmi amintise de bunici, ai mei, ai părinților, bunicilor și străbunicilor și de străbunii lor. 

Nu-ți uita străbunii.

Iubirea nu are timp și are legătură de sânge doar până la amintire, vie sau reînviată de incursiunea în viața cuiva care se destinde privirilor tale.

Amintirea e aerul cețos dintre atunci și acum.

Amintirea e darul trecutului.

Midnight’s Daughter and Moon’s Son

girl playing violin in moon light

The one born at midnight

met the son of the Moon -

it came natural

and expected

the stars had it knitted

in the locks of the Milky Way -

it was unthought of

and

Her dark eyes sparkled in the light of his smile

 His growing smile

until it filled the night sky.

It was his day

that evening

and in the night that followed

at midnight

she knew.

michal-karcz03

Din Elegiile Adolescenței

Elegia butoiului

Câți morți au stat la masa asta

câți încă vor mai sta la ea

bând vinul rubiniu din coasta

martirului de cafenea

**

răpus și tăvălit prin curte

spre beciul ca un buzunar,

butoaie mari, butoaie scurte

ca viața cursă în pahar,

**

vom fi și noi închiși în scânduri

poșirci sau vinuri mai de soi,

băuti de zei, goliți de gânduri

ca un butoi în alt butoi.

 

20130915_12

AG by Paula Gecan Photography

Moartea citește ziarul, spunea el atunci în versuri.

- Eu nu știu de aveam mai mult de 14 ani -

Am vrut să i-l iau din mână, să-mi pot adânci eu privirea în slovele acelea.

L-am luat și m-am așezat pe butoiul cu cep intact.

Pe a treia pagină, în stânga-sus, hârtia poroasă își ținea colțul printr-o gaură făcută de vreo țigară uitată între degetele noduroase ale morții; că ei îi luasem ziarul.

Am căutat repede un alt colț, negăurit, unde să-mi pot elibera vorbele ce le citeam în fum.

Smoking man

Elegia Fumatului

Câți decedați au stat la masă cu jupânul

câți încă vor mai adormi cu teamă

fumând țigara iute din plămânul

eroului din primitoarea cramă

**

ucis de cutii cartonate,

de sticla din plastic cu spirtul

inimă, plămâni afumate

țigări cu filtru, fără filtru

**

vom fi cu toți-nchiși în reci cartoane

de la-mpuțite sau prea aromate

fumați de zei, arși de sutane

ca țigări de țigări fumate.

Smoking woman

Monday’s Moon

hannah_chu

My darling, you can’t see it,

can you?

How like the moon you are

both

so timid and

in yourselves

Mostly hiding from the world.

But,

there are those moments

when both of you

are full

and it’s impossible to look

away.

You are beautiful.

Nathan Spotts

Photos: Hannah Chu & Nathan Spotts