Mărțișorul din tren

O sâmbătă însorită desface vălătucii dealurilor pătate în alb primăvăratic, stropit pe alocuri de rozuri pale pierdute în verdele care începe să-și arate suveranitatea pierdută în răceala gerurilor iernii. Pomișori înmuguriți desfată privirea celor aflați în trenul care cu un zumzet foșnit își urmează ruta spre o nouă locație unde-și va scutura parte din plimbăreții locali sau de peste graniță. photo (2)-001

Nici un nor nu umbrește partea stângă a trenului; în dreapta însă, valuri de nori mărginesc linia dealurilor ce se visează munți. Nu am mai călătorit cu o mașinărie mare și terestră de cel puțin doi ani. Nu am mai lenevit circulând cu trenul de mai bine de 7 ani, cititul și scrisul se simt totuși atât de bine aici…

O primă oprire; până aici nimic ieșit din comun nu a afectat tubul călător, biletele și-au găsit compostatorul, cum probabil nebiletele și-au găsit nașul. Hârtia șoptește povești celor ce au cuvintele implantate în vasele sangvine; chiar de-s povești despre monștri florentini, ele doresc a reda o realitate necruțătoare, neelucidată, îmblânzită de împletirile semantice ce evocă timpuri vechi, la fel de reale, însă neîntinante de finalitatea bruscă a unor vieți de tineri îndrăgostiți, ascunși pe străduțe obscure.

O a doua oprire îmi arată că populația trenurilor româno-ungare există, că nu mișună doar specimene uitate de rugină și de economia subțiată de setea nestăvilită a unor co-naționali. Se mișcă, ne mișcăm, soarele-i sus și roțile țin ritmul clasic al mecanismului care odată era crema transporturilor în comun. În dreapta mea un fir de apă, când se lățește, când se subțiază, lingând pietrele înfierbântate altfel. În stânga, pădure dreaptă și verde mereu lasă să se vadă goliciunea stâncilor ce țin cu stoicism piept vânturilor, ploilor lichide sau înghețate, soarelui dogoritor.

Image

Tunelul ucide lumina și lasă răcoarea să-și spună povestea pe pielea înfierbântată de aerul nu tocmai proaspăt și de hainele ce-am vrut să nu lase mare lucru dezgolit. Poveștile curg ca apa de lângă șine și orele zboară cu viteza trenului cărat de un roi de harnice albine primăvara. Zâmbete și sunete, râsete și armonii, dureri intracostale și simfonii de prietenie. Și primul mărțișor pentru anul viitor, un zâmbet bonus pentru că prietenii au mereu unul la îndemână.

La destinație? Pasaje subterane, întârzieri, vorbe spuse-n barbă și și mai multe râsete. Călătoria i s-a potrivit.

Anunțuri

Unu mai la munte

20130501-215552.jpg

Cu hanoracul descheiat, stau pe balconul unei cabane de pe malul lacului de la Colibița și privesc zăpada de pe muntele ce se lăfăie în fața mea; dincolo de apa ce-și pleoscăie undele agile către mal, stă sfidător căldurilor ce și-au perindat deja colecțiile de vară toridă. Are aproape 2000m, și își păstrează fruntea albă pe-un fundal discret încețoșat de nori. Iar eu, stau pe balcon într-o bluză ușoară din țesătură fină, cu hanoracul descheiat.
Năvălesc în mine din toate părțile; observ micul păianjen ce stă nepăsător între scândurile balconului, observ lumina cum se schimbă de la un minut la altul la ceas de seară tânără când amurgul colorează norii, chiar de soarele-i ascuns. Observ micile gângănii cum își zboară corpurile micuțe și rotunjoare într-o ultimă plimbare pe ziua de azi. Mă adun, bucățică cu bucățică, intru în mine și mă umplu, încet, încet.
Observ serenadele zecilor de specii de păsări ce-mi fac inima să tresalte, le observ chiar prin lătratul câinelui isteric care mai devreme mă irita. Observ cum gândul către amicul meu s-a transformat în sunetul roților mașinii ce presează drumul presărat cu pietricele. Observ liniștea printre toate sunetele ce-o sfâșie.

Năvălesc cu dor în mine din toate părțile, observ Acum-ul în toată splendoarea sa, îi dau ceea ce i se cuvine, pe mine acum, aici.

Un fluier se aude din vecini, e de vis, potrivirea sa cu ambientul, cu mirosul de lemn ce trosnește în flăcări jucăușe, face ca totul să fie real. Atât de real, că auzi gâlceava gâștelor de undeva de lângă pâlcul de brazi, singurul cu vechime în peisaj.
Liniștea câștigă teren. Se potolesc oamenii și asta reduce la jumătate stridența aerului. Rămâne o armonie dulce care în mici pauze, face loc și vocilor tot mai guturale ale bipezilor în curs de amorțire. Câștigă teren și răcoarea, a doua oară strâng hanoracul mai aproape de mine; încă nu i-am încheiat fermoarul, mă uit către crestele înzăpezite și zâmbesc ștrengărește.

Prietenul meu ce intrase mai devreme s-a dovedit a fi un trio de prieteni de-ai săi. Dar vine cu vin de Cotnari, zice că-i bun.

Lumina se stinge în degrade aproape insesizabil, norii se grupează încă lejer, dar lasă de înțeles că nu vor ceda ușor în fața stelelor, pe care sincer, le visez oglindindu-și splendoarea în apele lacului. Scriind asta îmi fug ochii către telescopul care m-a țintuit de când am pășit pe terasa lemnoasă de la parter. Apoi inspir adânc urmărind norii.
Apoi îmi închei fermoarul hanoracului și-i zâmbesc înzăpezitului de peste lac. A trecut poate o oră.