Osmoză

Two

Am sentimentul acela

– fără să știu cum, de ce ori de unde –

sentimentul acela care mă dezbracă

de complexitate

și mai ales

de mândrie;

– Nu l-am avut prea des. –

se simte ca o apropiere fantastică

una care face ca

mâna ta,

cea cu care mi-ai cuprins genunchiul,

să fie mâna mea;

sentimentul acela de apropiere

supraomenească

care închide și sărută ochii tăi

de Noapte bună

atunci când somnul mă cuprinde

pe mine.

Love Silhouette

Anunțuri

Ecoul Amintirilor

amintire

Îi povestisem ei despre seara aceea din mijlocul săptămânii, ca de la suflet, la suflet; sufletele au nevoie de suflete, nu doar de corpuri care să le plimbe.

Mi-o și imaginam zâmbind pe când tasta. Îmi zicea…

– Hei… Eu zic că sufletele frumoase merită așa momente. Pur și simplu pentru că acele suflete fac viața în sine mai frumoasă. Acele suflete fac lumea mai frumoasă.

– Vezi tu, aici e minunea: sufletele acestea știu să facă lumea mai frumoasă din instinct și din responsabilitatea dictată de conștiința lor, de cele mai multe ori în detrimentul fericirii lor. Și e ok, sunt împăcate cu ideea, pentru că oricum, o fac natural. Însă când ajung ele însele să trăiască sclipiri de fericire… e… înnebunitor. Pentru că e nou ori uitat… și au privire de copil al cărui suflet e pe cale să ilumineze tot în jur din entuziasm pur.

Acum două seri am plâns…

– De fericire?

– De-un fel de fericire, amestecată cu nostalgie și încă ceva ce nu am putut denumi, ceva familiar, dar totuși cumva necunoscut, parcă desprins din altă viață. Mi-a spus că i-ar fi plăcut mult să mă fi cunoscut bunicii. Și apoi s-a oferit să mi-i arate; am acceptat bucuroasă. A venit dintr-o cameră cu un album foto, unul făcut de bunicii lui pentru el. Pe prima pagină era o scrisoare. De la ei pentru el…

Așa iubire răzbătea din vorbele acelea, înscrise frumos într-o caligrafie îngrijită…

– Ce moment trebuie să fi fost pentru tine… mi se ridică pielea pe mine.

– Apoi poze… cu el de când era kiduț mic, mic. Cu părinți, bunici, mătuși, unchi, verișoare, căței și jucării…

Eu nu mai am bunici…

– Ți-a dat o parte din el…

– Și așa m-au năvălit amintirile… ca o hoardă de tătari. M-am luptat cu lacrimile… oh, din răsputeri. Dar poate și vinul a conspirat…

Mi-a dat… îmi dă în fiecare zi. Uitasem cum se simte asta.

– Foarte frumos. Foarte Frumos! Chiar mă bucur pentru tine. Mă repet.

– E frumos, la fel el. Nu știu ce-i mai frumos, din cât mi-a dat să văd până acum – chipul cu ochii aceia mari, când verzi, când cafenii, a căror expresie nu o înțelegeam la început, poticnindu-mă în a o citi, dar pe care când am înțeles-o, am simțit cum se desprind raze din mine și urcă, urcă, urcă… cu suflet cu tot – ori chipul lui din suflet, copilăros și la a 15-a privire, dar pe care-l descopăr tot mai responsabil, matur și hotărât…

Îmi amintise de iubirea străbunilor, într-o formă neîntinată de individualitate și de egocentrismul atât de pregnant al zilelor noastre.

Îmi amintise de iubirea pentru niște suflete pe care nu le-am întâlnit vreodată, dar care s-a desprins din imaginile alb-negru de prin anii 90.

Îmi amintise de bunici, ai mei, ai părinților, bunicilor și străbunicilor și de străbunii lor. 

Nu-ți uita străbunii.

Iubirea nu are timp și are legătură de sânge doar până la amintire, vie sau reînviată de incursiunea în viața cuiva care se destinde privirilor tale.

Amintirea e aerul cețos dintre atunci și acum.

Amintirea e darul trecutului.