Ecoul Amintirilor

amintire

Îi povestisem ei despre seara aceea din mijlocul săptămânii, ca de la suflet, la suflet; sufletele au nevoie de suflete, nu doar de corpuri care să le plimbe.

Mi-o și imaginam zâmbind pe când tasta. Îmi zicea…

– Hei… Eu zic că sufletele frumoase merită așa momente. Pur și simplu pentru că acele suflete fac viața în sine mai frumoasă. Acele suflete fac lumea mai frumoasă.

– Vezi tu, aici e minunea: sufletele acestea știu să facă lumea mai frumoasă din instinct și din responsabilitatea dictată de conștiința lor, de cele mai multe ori în detrimentul fericirii lor. Și e ok, sunt împăcate cu ideea, pentru că oricum, o fac natural. Însă când ajung ele însele să trăiască sclipiri de fericire… e… înnebunitor. Pentru că e nou ori uitat… și au privire de copil al cărui suflet e pe cale să ilumineze tot în jur din entuziasm pur.

Acum două seri am plâns…

– De fericire?

– De-un fel de fericire, amestecată cu nostalgie și încă ceva ce nu am putut denumi, ceva familiar, dar totuși cumva necunoscut, parcă desprins din altă viață. Mi-a spus că i-ar fi plăcut mult să mă fi cunoscut bunicii. Și apoi s-a oferit să mi-i arate; am acceptat bucuroasă. A venit dintr-o cameră cu un album foto, unul făcut de bunicii lui pentru el. Pe prima pagină era o scrisoare. De la ei pentru el…

Așa iubire răzbătea din vorbele acelea, înscrise frumos într-o caligrafie îngrijită…

– Ce moment trebuie să fi fost pentru tine… mi se ridică pielea pe mine.

– Apoi poze… cu el de când era kiduț mic, mic. Cu părinți, bunici, mătuși, unchi, verișoare, căței și jucării…

Eu nu mai am bunici…

– Ți-a dat o parte din el…

– Și așa m-au năvălit amintirile… ca o hoardă de tătari. M-am luptat cu lacrimile… oh, din răsputeri. Dar poate și vinul a conspirat…

Mi-a dat… îmi dă în fiecare zi. Uitasem cum se simte asta.

– Foarte frumos. Foarte Frumos! Chiar mă bucur pentru tine. Mă repet.

– E frumos, la fel el. Nu știu ce-i mai frumos, din cât mi-a dat să văd până acum – chipul cu ochii aceia mari, când verzi, când cafenii, a căror expresie nu o înțelegeam la început, poticnindu-mă în a o citi, dar pe care când am înțeles-o, am simțit cum se desprind raze din mine și urcă, urcă, urcă… cu suflet cu tot – ori chipul lui din suflet, copilăros și la a 15-a privire, dar pe care-l descopăr tot mai responsabil, matur și hotărât…

Îmi amintise de iubirea străbunilor, într-o formă neîntinată de individualitate și de egocentrismul atât de pregnant al zilelor noastre.

Îmi amintise de iubirea pentru niște suflete pe care nu le-am întâlnit vreodată, dar care s-a desprins din imaginile alb-negru de prin anii 90.

Îmi amintise de bunici, ai mei, ai părinților, bunicilor și străbunicilor și de străbunii lor. 

Nu-ți uita străbunii.

Iubirea nu are timp și are legătură de sânge doar până la amintire, vie sau reînviată de incursiunea în viața cuiva care se destinde privirilor tale.

Amintirea e aerul cețos dintre atunci și acum.

Amintirea e darul trecutului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s