Despre Activismul pe Internet, Ignoranță și Învățare

Subtil și fără a-mi irosi prea multe gânduri, apăs butonul de Unsubscribe din dreptul prietenilor de pe Facebook care în mod frecvent postează, învăluit în nervi moralizatori, probleme curente din lume. Fac asta chiar dacă sunt de acord cu adevărurile prezentate de ei. Oricât de adevărate ar fi aceste adevăruri, nu-mi convine să-mi sară la beregată.

Înțeleg de ce fac asta. Am făcut-o și eu.

Ignoranța – despre pescuitul excesiv, despre defrișări fără sfârșit, despre câinii vagabonzi, despre vaccinuri – poate fi extrem de dăunătoare și e de înțeles că se vrea reducerea ei.

Unii oameni au capacitatea de a arăta lumii problemele din jur cu o delicată grijă, pe un ton diplomatic – avem cu toții de învățat de la acești oameni. Totuși, cei mai mulți folosesc un ton nesănătos de dispreț, de superioritate. Condamnă pe ceilalți, blamându-i că greșesc neștiind, în loc să le arate, să le explice, să-i ajute să nu mai „greșească neștiind”. Privește la orice postare cu problematici asupra mediului, copiilor, sănătății, oricare, și vei vedea că e adversarială.

E firesc să învinovățești oamenii pentru ignoranța lor.

Ignoranța, dacă într-adevăr asta este, nu e ceva pentru care oamenii să fie învinovățiți pe bună dreptate. Oare putem fi învinovățiți pentru ceva ce nu putem înțelege, pentru ceva ce nu ne-a fost explicat, pentru ceva a cărui însemnătate nu o pricepem?

Ignoranța nu se vede pe ea însăși. Când încerci să corectezi ignoranța unuia, e tare ușor să uiți că tu, la rândul tău, ești ignorant, în moduri pe care nu le poți ști. 

Oricine ai fi, ar trebui să recunoști că sunt o mulțime de lucruri pe care nu le știi, și nu știi că nu le știi. Nici unul dintre noi nu e lipsit de ignoranță.

În încercările noastre de a reduce ignoranța în alții, ar fi mai eficient să îi privim ca pe niște companioni de studiu decât ca pe niște oameni care trebuiesc învinovățiți.

Vorba dulce mult aduce. 

Cel mai prost mod de a învăța pe cineva ceva e să-l împovărezi cu judecata morală. Prin asta îi furi libertatea de a fi de acord, iar în unele cazuri chiar îl întorci împotriva „adevărului” pe care i-l prezinți. Replicând asta cu mase mari de oameni îți reduci șansele de a-i face receptivi la „adevărul” prezentat de tine. Chiar dacă e adevărat, când arunci cu el în oameni, mai degrabă va ricoșa în loc să se lipească.

A învăța înseamnă se te desprinzi de o convingere actuală, iar persoana care învață are nevoie să fie într-o stare de receptivitate.

A schimba părerea oamenilor e o treabă delicată. Orice semn de dispreț din partea ta față de părerea lor îi va închide, îi va pune în defensivă, mințile lor se vor închide până se vor simți din nou în siguranță. În orice circumstanță, în momentul în care o discuție îl pune pe interlocutor în defensivă, șansa lui de a învăța ceva dispare.

Această delicatețe esențială învățatului e periclitată de frustrarea noastră cu acele convingeri prin care vedem ignoranța.

E atât de ușor să te înfurie proasta informare asupra defrișărilor, a mitei sau a dezastrului din spitale… Furia e reacția cea mai simplă și cea mai distructivă. Și prin ea ajungi să încolțești oamenii și să-i faci să se simtă prost; asta nu e altceva decât zgomot emoțional.

 Intenția de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă ceva e opusul împungerii moralizatoare.

Sentimentul de „a avea dreptate” este extrem de atrăgător pentru oameni. Pe cât de bine te simți când ai dreptate, pe atât de prost te simți când nu ai. Sentimentul ăsta nu prea are de-a face cu faptul că e sau nu susținută factic „dreptatea” noastră, de asta poate sfârșitul omeniei din noi.

O dată ce omul devine obișuit să aibă dreptate, devine mai important pentru el să aibă dreptate decât a avea cu adevărat dreptate.

Și urmează interminabile discuții în contradictoriu despre banalități sau chestiuni importante. Gândește-te puțin, în aceste debate-uri nu se caută ca celălalt să aibă o părere validă, deșteaptă, în urma căreia să devenim o idee mai inteligenți, ci dimpotrivă, vrem ca celălalt să spună numai prostii astfel încât noi să părem inteligenți. Ne dorim ca ei să spună prostii, aberații, mai mult decât ne dorim să învățăm ceva din asta.

.

Dacă ai greși, ți-ai dori să ți se spună asta? Cei care răspund cu da, cu voce tare sau aprobând ușor cu capul, cu siguranță ar vrea să li se spună în privat, cu un ton relaxat, înțelegător. Nu-i ușor lucru.

Nu-i ușor să alungi tentația de a-i face pe oameni să vadă că greșesc. Nu-s as la asta. Chiar pe parcursul acestei postări m-am luptat cu furia, s-o reprim pe cât posibil din calea cuvintelor mele, s-o țin în afara acestei bucăți de scriitură. Până la urmă, scopul ei e să „vindec” de-un anume fel de ignoranță.

De fiecare dată e teren instabil, un fel de nisip mișcător pentru că nu ai cu ce începe decât cu o convingere personală importantă: „Știu ceva ce tu nu știi, un adevăr pe care tu nu-l cunoști, dar pe care ți-l voi oferi”. Oricât de pragmatică am încercat să mă mențin pe parcursul rândurilor acestea, sunt convinsă că se vede unde sunt orbită de propria-mi ignoranță.

Cred că am dreptate (altfel nu m-aș fi apucat să scriu aproape mia de cuvinte pe tema asta), dar este foarte posibil să fiu ignorantă într-un fel pe care nu-l știu.

Omul cât trăiește, învață. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s