Cum Devenim Oameni

L-am visat astă noapte pe Pablo Neruda. Iar. Am stat în povești căutând cometa NEOWISE și am văzut ploaia de stele căzătoare înainte de ivirea Perseidelor. Exact cum mă așteptam, fără ca măcar să știu că asta așteptam. 

Cele mai frumoase vise sunt cele care se împlinesc fără ca măcar să fi știut că le-ai visat, ele când se împlinesc, explodează în deja-vu-uri din alte vieți, și te umplu de bine. 

Fiecare relație e precum o călătorie printr-un ținut necunoscut. Indiferent de tipul ei: familială, de amiciție, de prietenie profundă, de iubire împărtășită ori ba. Unele-s mai scurte, altele-s mai lungi. Plimbări ori expediții. Oricare din ele vor dezvălui fațete nevăzute ale lumii și ale tale. Altele vor repeta imagini deja familiare, pe care le vei vedea la fel ori printr-o altă perspectivă. Unele sunt mai lungi decât ar fi indicat să fie. Altele se opresc înainte să le fi venit vremea. 

Păduri seculare trasează itinerariul unora dintre aceste călătorii-relații, devenind un soi de tuneluri ce le transformă într-unele care par secrete și interzise, cu doar mici indicii, bine ascunse, care indică drumul. Nu sunt cărări sau alei prin pădurile astea, iar terenul poate fi oricum: plin de curburi care să evite copaci uriași puși la pământ de furtuni, brăzdate de ape line sau învolburate dar parcă de netrecut, stânci uriașe acoperite de zăpezi albastre. 

Unii vă veți întreba de ce nu pomenesc de un eventual drum drept și monoton—pentru că acele relații nu rămân în amintire ca fiind vreun episod constructiv în formarea noastră, poate doar într-atât cât să ne testeze răbdarea. 

Cele mai multe din aceste călătorii, când ajungem la destinație—un termen temporal determinat de circumstanțe ce diferă de la caz la caz—sau undeva pe traseu, se vor dovedi a fi incompatibile cu noi, cu principiile și visele și dorințele noastre. Pășunea poate să nu aibă flori, piscul să nu fie acoperit de păduri, stelele să nu se vadă de prea multă adunare de nori ce ilustrează cetăți de neatins. Și să vrem să ne întoarcem. De unde am plecat. Prin acel teren neprietenos pe care l-am parcurs din ambiție, din curiozitate, cu speranță.

Unele întoarceri sunt lesne de parcurs. Pentru că ori am fost atenți la particularitățile terenului ori am mai parcurs cândva un teren asemănător și ne putem raporta la experiențe anterioare. 

Dar sunt acele itinerarii în care ne fură peisajul… trecem prin tărâmuri care ne par fermecate—fix ce am căutat în subconștient. Și, într-o poieniță sau la margine de afini, ne întâlnim cu zmeul sau cu omul spân sau cu cine-știe-ce spirit neprietenos. Cei mai rapizi dintre noi fugim sau ne luptăm cu el acolo, în magia locului, însă pe toți, mai devreme ori mai târziu, măcar o dată reușește să ne amăgească cu măștile sale colorate-n reflecțiile imaginației noastre. Și înaintăm, îl urmăm, ne adâncim în ceea ce ne pare a fi materializarea basmelor noastre scrise pe retina inimii. Încet, încet, ne dăm uitării. Ne micim. Ca mici pitici de pădure fără puteri magice, fără vreo Albă ca Zăpada care să ne protejeze. Până aproape de dispariție. Se face tot mai frig, e ger năprasnic. 

Ne-ar fi cu mult mai ușor dacă ne-am fi lăsat semne pe traseu, firmituri din noi, ori mai bine, scrijeliri pe trunchiurile copacilor pe lângă care am trecut și mici construcții din piatră pe lângă apele pe care le-am traversat viteji și curajoși ca niște Feți-Frumoși ce suntem. Însemnele astea ne-ar ajuta să nu ne abatem, să nu ne pierdem, să rememorăm—cicatrici și construcții—și să ne clădim pe noi înșine prin ele.

Amenințarea frigului, a persecuției prin acea figură de la capătul relației, pericolul, tăcerile asurzitoare, toate devin unificate. În noi.

Nu există singurătate insurmontabilă. Toate aceste relații-călătorii au același scop: să ne transmită pe noi celorlalți așa cum suntem. Și pe ei nouă. Și e esențial să trecem prin solitudine și dificultăți, izolare și tăcere, pentru a putea ajunge în acel loc fermecat unde să putem dansa al nostru dans stângaci, și să putem cânta al nostru cântecel trist—pentru că în acest dans sau în acest cântec se regăsesc împlinirile celor mai vechi ritualuri al conștiinței noastre în cunoașterea percepției de a fi Oameni și de a crede într-un destin comun. 

Ghizii principali ai acestor călătorii, care converg toate într-una, sunt încordarea și speranța. Dar nu există luptă solitară ori speranță solitară. În fiecare dintre noi sunt combinate timpuri arhaice, pasivitate, greșeli, suferință, caracterul imperios al timpurilor noastre, ritmul istoriei. 

Rimbaud, poetul fantastic și/de trist de acum mai bine de un veac, zicea: „La apus, înarmați cu o răbdare arzătoare, vom intra în splendide Orașe.”

Oricât de întunecos ar fi locul din care ne tragem ori prin care trecem, să nu ne pierdem niciodată speranța. În oameni, adică în noi. 

Doar având la purtător această „arzătoare răbdare” putem cuceri acel Oraș splendid care va da omenirii lumină, dreptate și demnitate. Astfel, cântecul nu va fi cântat degeaba. 

Un azi confundat

Azi am uitat că-i azi, crezând că-i ieri,

iar ieri a fost o zi fără zi de naștere.

Azi mă uit la ieri și aflu că l-a nins ca pe azi

ba mai mult, a fost un șapte furtunos –

iarnă în toată regula.

Oare dacă azi mă mai uit mult la ieri

unde se duce?

Ieri nu se-ntoarce

azi nu se oprește

mâine va veni și dacă țin

cu dinții de azi.

Azi a avut soare la răsărit,

de ieri și de mâine

nu știu.

Acum soarele plutește-n fulgi

mici

Unii din fulgi au mai multe zile de azi

– ca oamenii –

alții nu au nici un azi întreg,

ca razele de soare.

Raza de soare nu are mai mult de un azi niciodată.

Artificiile lui August – Perseidele

Mai întâi e Haos. Din el se desprind fărâme și se formează picături ce prind formă.

Mai întâi a fost Haosul, spun grecii antici. Din el au izvorât Pământul și Paradisul ai căror copii au fost Cronos și Rhea din neamul titanilor, iar ei au zămislit pe Hades, Poseidon și Zeus. Istoria universului axată pe Muntele Olimp așează zeii și muritorii într-un spațiu povestit de legende colorate în sânge și iubire, și-i evocă în fiecare noapte senină prin constelațiile ce luminează bolta cerească.

Povestea curentă amintește pe Zeus, stăpân al cerului, conducător al zeilor și al muritorilor, care în neastâmpărul sufletului său s-a îndrăgostit de nenumărate ori, de zeițe și muritoare deopotrivă. Danae, fiica lui Acrisius, regele Argosului, i-a aprins dorința nemuritorului, devenind mama lui Perseu. Acesta s-a născut în pofida încercărilor lui Acrisius de a-și proteja fiica și implicit viața, căci Oracolul din Delphi îi prezise că va muri de mâna nepotului semizeu. Ce e scris să se întâmple, se întâmplă în cele din urmă; în ploaie de aur s-a transformat Zeus să ajungă la Danae, închisă de al ei tată într-o încăpere cu pereți de bronz și deschidere către cer, astfel Perseu venind pe lume.

A trăit eroic, ucigând Meduza din al cărui sânge s-a născut Pegasus, calul înaripat, dăruit de către Minerva muzelor. A murit căci statutul de semizeu nu-i acorda nemurirea, dar în semn de prețuire a fost agățat în înaltul cerului, formând constelația ce-i poartă numele.

În fiecare an de aproape 2000 de ani, între 10–13 August, o ploaie poleită dansează pe cerul senin. Norul de Perseide vine din cometa părinte Swift-Tuttle, dispărând la altitudini de peste 80 de kilometri. Le-ai văzut vreodată?

Picătură de Cluj

Dragă Clujule,

Ne iubim de aproape un deceniu, dar încă nu știu dacă sunt gata să fac marele pas.

Mi-e clar că între noi a fost de la bun început iubire consimțită, fără nici un fel de compromis. E drept că ne ciondănim uneori și eu mă supăr, urc în mașină sau în avion și dispar o perioadă, și apoi mă întorc, între dealurile tale, sub cerul tău mofturos, la vorba ta tărăgănată.

Îmi placi, Clujule, îmi placi mai mult decât mă enervezi – îmi placi pentru că oamenii tăi sunt liniștiți, la vorbă și la port, și-și poartă zâmbetele calm pe străzile tale, și-mi plac străzile tale, alea mici și întortocheate care în primul an cu tine m-au făcut să-mi cer scuze în repetate rânduri de la profesorii exasperați că iar întârziam la cursurile lor; îmi placi pentru bătrâneii ce merg pe stradă mână-n mână, el cu pălăria pe ochi, ea sub umbrela din mâna lui. Îmi placi că încă ai clădirile care tot mai miros a vest din epoci trecute și-mi place că pot merge în biserică să ascult cum se roagă Stradivarius. Îmi placi pentru că nu mă grăbești și-mi placi pentru că nu stai locului.

Îmi placi pentru că aici am dansat prin ploaie și mi-am atras parteneri de dans din mulțimea care fugea de picăturile răcoroase în lunile toride de vară, îmi placi pentru că vara străzile tale sunt golite de stolurile de studenți plecați care pe la casele părinților sau prin locuri de vacanță. Îmi placi că pe dealul Cetățuii încă am vecini veverițe și multe neamuri de păsări povestitoare și o priveliște care să-mi amintească de ce-mi placi.

Și-mi placi pentru că în prima mea vizită am auzit șoptită-n ureche poezia ce și astăzi cred că te descrie. I-am recitat-o atunci Mamei…

*****

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orăşenii, pe trotuare,

Merg ţinându-se de mână,

Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,

De sub vechile umbrele, ce suspină

Şi se-ndoaie,

Umede de-atâta ploaie,

Orăşenii pe trotuare

Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare

Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,

Numărând

În gând

Cadenţa picăturilor de ploaie,

Ce coboară din umbrele,

Din burlane

Şi din cer

Cu puterea unui ser

Dătător de viaţă lentă,

Monotonă,

Inutilă

Şi absentă…

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân şi o bătrână –

Două jucării stricate –

Merg ţïnându-se de mână…

Ion Minulescu, Acuarelă

Nu-mi placi când mă întâlnesc pe străzi cu cerșetori sau cu bătrâne ce vând flori de câmp, nu că vor ele să înveselească casele locuitorilor, ci că-s forțate de cei ce nu au inimă și-așteaptă la colț de stradă să vadă că fiecare 10 lei primiți pe-un buchețel vor merge-n buzunarul lor. Mă sperie porumbeii tăi ce zilnic îmi taie aerul din fața ochilor, de parcă nu au forță să zboare doi metri deasupra solului.

Dar îmi placi, Clujule, și în toamnă sărbătorim un deceniu de conviețuire. Și deși alte orașe mi-au întins covor roșu la intrare, și am dormit în ele, și m-am iubit în ele, am revenit la tine. Dar oare te iubesc atât încât să fiu a ta?

O zi de luni

Îmi amintesc de ziua aceea de luni însorit, și nici nu-i greu la cât de puține au fost anul acesta. Stăteam la o șuetă cu pictorul Octav Băncilă; nu despre răscoală erau poveștile, era rândul meu să-i povestesc despre azi.  Și a trecut multă vreme de când a trăit, între 1872-1944.
Cu Hello Home în urechi mă plimbam prin parcul copilăriei și împletirea sa cu realitatea era liniștită și presărată cu zâmbete de soare. Lipsea fanfara, ar fi trebuit să-mi țină companie din dreapta, îngrădită în joacă de lateralele foișorului cu vopseaua scorojită. În schimb, ținea laolaltă tineri ce, sfios, își manifestau latura artistică, sportiv și-un pic stângaci. O zi de luni. Cu vată de zahăr, copii și mai dulci, copaci iubiți care iubesc la rândul lor plimbându-și umbra în jurul trunchiurilor, cât e ziua de lungă. Parcul râdea prin râsetele oamenilor care îi caută liniștea, răcoarea, aerul liber de zgomot și praf.

Electric Castle și al meu Castel Electric

S-au tot scris review-uri, care mai de care mai reușite, despre puiul de festival care într-un an a arătat lumii cât alții în zece. Electric Castle a venit și a pus un zâmbet general pe fața unei mulțimi de peste 30,000 de suflete. Lumea încă vorbește despre evenimentul ce s-a scăldat în soare și s-a spălat în ploaie de vară tânără.

Este însă o poveste pe care nu mulți o știu, dar care îmbracă de minune titlul ales de organizatori – electric. Pentru unii dintre noi electricitatea a fost palpabilă, la propriu, pentru mine și câțiva oameni dragi.

Se făcea că soarele se lăsase ademenit de vară împingând norii către marginile calendarului. În plină lună iunie, după multe potopuri cu apă curată de cristalele înghețate, veni în sfârșit săptămâna care încă de luni dădu toate semnele de zăpușeală ale anotimpului preferat de concedii. Vara lui 2013 se instala calmă peste Londra României, în fiecare zi tot mai comod și mai arzătoare; peste 30 Celsius în jurul amiezei și în jur de 20 noaptea, nici că se putea visa la mai bine. Vacanțele deveneau treptat amenințări tot mai folosite. 

Weekend-ul, pregătit în prealabil de arșița verii întârziate, se lăfăia în așteptare în mintea a mii de oameni ce-și visau făpturile la castelul din afara urbei transilvănene; Electric Castle, evenimentul unde muzica, sportul, aventura și curiozitatea și-au dat întâlnire în văzul celor prezenți.

Vinerea a fost toată un zâmbet, provocat de soare și păstrat arborat la purtător de sticlele de vin ales cu dragoste. Porțile castelului, deși filtrate de garduri metalice păzite de oameni vajnici, se deschideau prietenoase valurilor de suflete încrezătoare în schimbare și în mai bine. Noi doi, sfioși printre restul, am pășit pe domeniu păstrând amintirea caldă a lui Bacchus. Noaptea avea să se coloreze într-un zâmbet larg, neîntrerupt pe toată durata performance-ului lui Dominic Butler de la Stanton Warriors, susținut pe scenă de către șturlubaticii de la Dub Pistols. Visul nevisat era real. Dragul de Zabiela a bucurat pe mulți din cei prezenți în Dance Garden-ul cu sonorizare peste aria statutului de grădină.

Sâmbăta a mijit devreme, salutând cu un soare cald, pe-un cer albastru fără pată. Până un pic după miezul zilei, fierbințeala-i se topea leneș, dar apăsat, în norii fascinanți prin densitate și culoare. În plină dupămasă erau deja peste urbea dependentă de stropii ploii, căreia nu i-a luat mult până să înceapă să spele praful străzilor pustiite de locuitorii și turiștii mutați câteva zeci de kilometri mai la nord, în Bonțida cea pomenită în epistolele istoriei. 

Pe dealul Cetățuii din buricul târgului fulgerele se dădeau în spectacol; ziua independenței era peste casele speriate și printre copacii ce făceau plecăciuni până la pământ sub furia respirației unei furtuni cum nu se abătuse încă peste oraș în anul Șarpelui. Era ora opt seara; în mai puțin de-o oră urma să mă urc în mașina ce avea ca destinație Castelul Electric. Telefoanele sunau, se purtau discuții aprinse dominate de întrebarea normală în astfel de situații – cum se va desfășura seara în haosul ce pusese stăpânire peste noi. 

El s-a așezat să mai lucreze la o piesă, asta întotdeauna îl rupe de realitate și-i dă liniștea necesară, chiar de-i răsună din căști hoarde de tătari. Laptopul cu care face să tresalte sufletele a zeci de mii de oameni, nu se alimenta de la priză; mare noroc, pentru că din lupta feroce a norilor porniți pe lume s-a desprins un fulger care s-a înfipt în linia de înaltă tensiune ce alimentează mansarda de lângă Turnul Parașutiștilor. Milioanele de volți au străbătut cablurile electrice, rupând toate barierele construite de mâna omului. Un țipăt scurt îmi arcui corzile vocale, privirea îmi fugi pentru o fracțiune de secundă pe jucăria din silicon agățată de tavanul ce amintește de cabanele răcoroase de la munte; aceasta se aprinsese de la sunetul masiv ce-mi umpluse casa, licărind panicat. În mod normal trebuie să-i aplic o lovitură zdravănă pentru a-i declanșa reacția luminoasă. Sunetul tunetului cu încărcătura sa electromagnetică a fost mai tare decât toate loviturile mele la un loc.

Mă întorc spre el nedumerită, cutremurată de sunetul surd care-mi izbise brutal timpanele; în același moment se întoarse către mine aruncându-și căștile de pe urechi, exclamând: „M-a curentat în ureche!” A repetat de câteva ori, nevenindu-i să creadă ce tocmai zicea.

„Mă auzi? Mă auzi? Răspunde-mi!” am replicat panicată, cu inima bătându-mi vizibil prin tricou.

„Te aud.”

Căștile înfipte în laptop îl transformaseră într-o antenă umană prin care curentul își căuta calea spre pământul după care tânjesc toate trăsnetele. Urechile ne dureau, buzele ne erau livide, inimile pompau puternic sângele care, încăpățânat, ni se scursese în picioare, urmând calea curentului electric ce tocmai îmi supra-încărcase casa. Tremuram confuză, niciodată până acum nu m-am găsit paralizată în miezul furtunii. Eu care iubeam furtuna cu tot ansamblul ei de sunet, lumină și apă cerească.

Doza din dormitor a cedat sub valul de căldură provocat de firele ascunse în pereți, explodând și împroșcând cu var mocheta. Casa s-a ascuns în întuneric, ca o vietate ce-și dă eroic ultima suflare. Multe dintre device-urile electronice s-au prăjit: routere, modem-uri, centrale termice, încărcătoare, boxe, prelungitoare, întrerupătoare și becuri, ucise în asediul asupra castelului meu electrizat.

Mașina ne aștepta în fața porții, am urcat cu inima strânsă. Ne întâlnim cu unul dintre artiștii serii de la care auzim că el, la fereastra camerei hotelului în care era cazat, a văzut ceva ce rar își face apariția: fulgerul globular, acea sferă de electricitate care o vezi în luptele dintre magi.

Pe drum până la festival s-au enumerat modalitățile prin care ne putem proteja de stihiile naturii:

• Ferestrele și geamurile trebuiesc închise, ermetizarea casei oferă un grad de protecție ignorat din dorința de a simți parfumul ploii;
• Device-urile scoase din priză, atât simplul încărcător de telefon, cât și centrala care ne încălzește apa noastră cea de toate zilele;
• Cei care au telefoane fixe e indicat să evite folosirea lor pentru că ușor pot transforma conversația în cenușă – fulgerul nu e atras de paratrăsnet pentru forma lui senzuală, ci-și caută calea cea mai scurtă către pământ;
• Dușurile se evită atâta vreme cât fulgerele zboară pe lângă casă;
• Ca extra măsură de protecție pentru sistemul electric al casei, montarea a mai multe siguranțe e esențială, o data e suficient să lovească trăsnetul. Mai sunt și acele regularizatoare de priză care la cel mai mic semn de supratensiune, le închid, protejând device-ul băgat în ea la alimentare.

Odată ajunși am salutat Morcheeba care își cânta încheierea. Încă ploua, mocănește, fără nori franjurați de electricitate cerească. De îndată ce Șuie Paparude au urcat pe scenă, ploaia a muțit. Concertul lor a fost fabulous, cu brațele mulțimii întinzându-se înalt spre cerul care în cele din urme a scos Luna la vedere. Dope D.O.D. salutau basul ce aproape rupea boxele, iar prin mișcările dansului de băieți răi, amenințau cu vocile lor nebuloase că vor face moarte de MC. S-au ținut de cuvânt, atât de mult le-a plăcut că au rămas să petreacă la curtea lui Bánffy după ce și-au mulțumit la rândul lor veselia ce nu se mai dezlipea de main stage.

Clujul a onorat Electric Castle cu o încărcătură electrică pe măsura evenimentului. Fulgerul a fost solul care a transmis mesajul eterului întunecat. Eu am fost victima colaterală, am suferit, dar a meritat; Electric Castle mi-a fost într-adevăr electric. Încă iubesc furtuna, cu mai mult respect însă, conștientizându-mi acum micimea statutului de om făcut din carne și sentimente.

 

One British Autumn – epistle for the swans

The sunset came red and purple. The clouds covering the smooth skin of the sky played with your imagination showing you what you had envisioned in your nocturne revelation. You could not help licking your lips as if crumbles of pleasure tainted their fullness. You could almost feel the taste of love, the love you never thought you’d fell for.

Just hours before, in the solitary tower next to that impudent, young forest, the wind brought you the news; you didn’t move one muscle as the skies poured on top of you their every drop of desire, your desire. The sky always knows, the sky knows you. And her.

That night was flooded by our friends’ laughter. Remember? In all that beautiful chaos, we still found time to touch hands, cheeks, lips… And when your lips kissed my collarbone I lost balance and regained it as your arms stopped my fall. That’s all I remember vividly from that night.

The next thing that comes to mind is the simplicity of a dusty road, cutting through green pastures that slowly changed color from hyper green to earthy browns. I can still feel the concaveness of the clouds on top of us, pressing on my eyes, making me want to close them, let myself guided by your voice. You used to sing.

The ruins of what once used to be a fortress stand proof that no matter how well one would protect oneself, the result is unchanged. We all turn into ruins when the time comes. What are we defending? Who are our conquerors, what do they wish to make theirs?

Let’s close our eyes together. Let’s inhale the humid air the lake cares to share. Let’s feel the beauty of the swans before they spread their wings and fly towards warmer lands. Winter is coming, the wolves will protect us, don’t worry.

We left and let the majestic birds take with them our hope. They needed it more than we did. Don’t you want them back, darling? The birds, our hope… Instead dark clouds maculate the joyfulness of yet another warm sunset. The water looks even more frightening than when it almost took me prisoner. But so alluring, beautiful reflection of my thoughts, sometimes.

I can’t let go of the idea that up on the hill, surrounded by water and by the dance of the new trees we could have lived unknown to generations. Just you and me, is that enough for us?

I will never forget the way the waves slapped and loved the shore. I don’t even have to close my eyes to reminisce the story to which I never wanted to imagine the ending. Your laughter would turn into thunder when my arms tried reaching for the clouds. You were afraid they would transform into some restive horses and make me disappear. Or that Neptune will send the sea to talk me into learning how to swim. That’s when I took your worried face into my little palms and looked you in the eyes smiling. I’m here with you.

Where once were hills dressed in forests, now valetudinarian clusters bring joy into the eyes of the storyteller. Hope didn’t leave us, the big white birds return, their wings carry the materialization of our last year’s ideas. Fantasies and dreams can be reality, otherwise our minds couldn’t see them tattooed on our retina.

Close your eyes and remember the rain, oozing down your face, making you keep your eyes closed. Do you remember its perfume? Remember the sky, barely ever naked of clouds. Remember the castles, for hundreds of years. Remember the passionate sunsets over the cliff licked by the foamy waves, sometimes angry, sometimes playful. Do you?