Iubirea—înseamnă a cunoaște și a te lăsa/a fi cunoscut.
Într-una din piesele sale de prin anii ’80, Tom Stoppard lansează o definiție pe cât de lipsită de finețe, pe atât de sinceră: „a ști” egal (și) cu „a face dragoste”.
—„Ne-am cunoscut cu adevărat abia după ce hainele au atins podeaua.”
—„Mi s-au deschis ochii”, era auzit bărbatul cu ochii scăpărând după prima noapte de amor în epoca dinaintea primului război mondial.
Cunoașterea carnală—e ceva-ul acela extrem de prețios pe care amorezații și-l încredințează cu o confiență vulnerabilă. Cunoașterea celuilalt, nu a cărnii, dar totuși prin carne; cunoașterea sinelui, a adevăratului el, a adevăratei ea, in extremis, cu masca aruncată de pe față.
Toate celelalte versiuni ale sinelui sunt pentru public. Împărtășim altora cheful de viață, suferința, mofturile, furia, fericirea; le arătăm oricui se întâmplă să se afle în preajmă—prietenilor și familiei cu un sentiment de indecență de moment, străinilor fără a ezita vreo clipă.
În perechi insistăm că ne oferim pe noi ceiluilalt. Dar care noi? Ce-a mai rămas din noi? Ce anume nu a fost împărțit precum cărțile într-un joc de canastă?
Cunoașterea carnală. Personală, finală, necompromisă. Cunoscând, fiind cunoscut. E ceva unic în asta. Cunoașterea celuilalt e cartea nejucată care cât stă în mâna ta, te ridică și te face plăcut; când nu o mai ai, totul devine durere. Absolut totul. Absolut tot peste care-ți pică privirea—un disc, un creion colorat, o notă muzicală. De parcă întreg universul fizic s-ar fi pus să-ți străfulgere ceafa, acolo unde se ascunde partea creierului ce găzduiște imaginația, non-stop. Durere.
Raising my Eyebrow 